Căuăcit (fierărit) – un meșteșug practicat în toate satele din Sălaj

Tanti Viorica ne povestește despre acest meșteșug, acum aproape dispărut, practicat de tatăl ei în satul Peceiu:

Eu am fost Viorica Căuaciului că tăticu o fost căuaci. Tătucu mneu o învățat căuăcie di la on ungur din Crasna, di la Giula, di la el o învățat căuăcia.

Aici în sat o fost doi căuaci: tătucu și încă unu mai bătrân. Ei potcoveu cai și vaci, ascuțeu săcuri, târnăcopuri, hârleț, înfierau cară. Când zice tăticu că are on car de înfierat, ave mult de lucru, trăbuie să pună raf pă roți. Pune fier la leuci, zâce că morocojește osiile, trăbuie să puie o platbandă pă osia de lemn. Osia de lemn, când trăje caru și era încărcat, o întăre cu hier, ca să nu să rupă când traje greutate mare. Vacile,când șchiopau și aveu câte o gaură în talpă, îi pune pantă: trebe să păntălesc o vacă că șchiopează, zice tăticu. Îi pune o potcovă mai subțirică, da numa pă partea de dinafară. Căuăcia era lângă casă, on pic mai încolo, acolo ave forjă și ileu pă o butuză de lemn, acolo lucra. Dăde forja la picior, să ardă cărbunii, fierul îl băga în cărbune și când era roșu, cu cleștile alea mari îl lua și-l pune pă ileu și-l băte și-l subțâie. Când pune raf pă roți zâce că are de forostit, încălze fieru la ambile capite și le pune pă ileu. Pă ileu era on cui de fier care ave on locaș și pune rafu ala pă cui și dăde pă cui și făce două găuri și apoi băga două cuie, și alea din foc și apoi le bătea pă olaltă și să lipe, să une rafu. Într-on troc lung ave apă, că trăbuie să călească hieru în apă. Și sepile după ce le băga în foc, le suie pă ileu și le băte cu barosu, le subție gura și apoi le băga în apă. Apoi le pile cu o pilă și erau gata.

Fieru să lua din Crasna, era așe rude, șparing pântu potcove îi zâce, era lat de 3 cm și lunji. Ave on șorț lung de piele când lucra, să nu să ardă la foc. Tătucu, după ce o murit ala mai bătrân, o rămas numa el vreo 25 de ani. Vineu și din Tusa și din Sâg, din Mal, din Ban, din Bănișor, vineu la tătucu la căuăcie. Marța era târg în Crasna și lângă tăticu erau aliniate cară. La târg mereu oaminii cu carăle, atnci erau cai mulți, nu erau mașini. Vineu la tăticu și zâceu: pă când viu îmi trebe o potcovă pă spate, stănga sau pă față, dreptu. Dacă tăt la el potcoveu, tăticu știe măsura la copita calului. Erau și 12 căruțe, una după alta, așteptau în drum. Marța nici nu mere nime din sat că știeu că Trăian are mulți și nu le pote face. Câștiga bine, am fost 4 fete și on fecior da, am avut de tăte. Zâce tăticu: până stă ileu pă butuză, să pot da io cu ciocanu, să știți că on leu iese.

(Cercetare de teren, Peceiu, 2024)

Țap Pamfil – ultimul căuaci din Buciumi

În trecut, aproape fiecare sat avea un fierar. Prelucrarea fierului era una dintre cele mai vechi şi mai importante îndeletniciri ale locuitorilor din satele sălăjene.

Trebuie să-ți placă meseria asta că nu-i ușoră…

Dispariția ei nu e pusă doar pe seama greutății, ci și a faptului că tot mai puțini oameni aleg ca mijloace de transport căruțele și tot mai puțini cresc cai și cultivă pământul. Fierarii sunt tot mai rari, iar Pamfile a Roșului cum e cunoscut în sat, e ultimul.

Pamfile a Roșului și-a făcut ucenicia în urmă cu mulți ani, în 1963, alături de unul dintre cei mai pricepuți fierari din zonă. Acum e printre ultimii fierari din Sălaj. Rar mai trece cineva  pragul fierăriei, atelier care altă dată abia făcea față cererii oamenilor: caii de potcovit, vacile de păntălit, căruțele de reparat, sapele și securile de ascuțit, etc. Inventarul făuriei atestă practicarea exclusiv manuală a meşteşugului şi constă din: cuptor cu foi pentru încins fierul în foc, ileu (nicovală), ciocane, dălţi şi cleşti de diferite mărimi şi cu diferite funcţii.

Olimpia Mureșan, muzeograf

articol apărut cu sprijinul Muzeului de Istorie și Artă Zalău – www.muzeuzalau.ro